Cu toată faima lor de oameni singuratici, trăind izolaţi, huţulii au o bogăţie de tradiţii şi obiceiuri, la baza cărora stau familia şi pădurea. Multe dintre tradiţii s-au pierdut odată cu adoptarea avantajelor şi facilităţilor aduse de viaţa modernă. Tot mai rari sunt bătrânii care mai povestesc despre acestea şi tot mai puţine se mai regăsesc în vieţuirea generaţiilor tinere. Tradiţiile huţule, atâtea câte le mai cunoaştem se leagă nemijlocit de evenimentele cele mai importante din viaţa omului. De la botez şi până la îngropăciune cursul vieţii este însoţit de obiceiuri ţinând de ritualuri iniţiatice.
La botez noul născut se scălda în apă sfinţită, într-un vas în care trebuia să fie un ban de aur sau de argint, pentru ca să fie bogat şi sănătos în viaţă. Apa de la botez nu era aruncată oriunde ci se turna cu mare grijă la rădăcina unui brad sau a altui arbore cu mare longevitate, fie a unui pom roditor. Odată cu darurile aduse de naş noului născut i se dădea şi binecuvântarea menindu-se copilului viaţă plină de noroc şi belşug. De altfel obiceiul de a meni însoţea majoritatea evenimentelor din viaţa huţulă fiind privite ca un revers al blestemelor cu credinţa că cele menite se vor întâmpla întocmai. Printre huţuli cuvântului i se dădea mare importanţă fiind considerat foarte puternic. La petrecerile din familiile huţulilor se menea de bine şi belşug în faţa mesei încărcate cu bucate.
Printre elementele naturii cu influenţe benefice bradul stătea la loc de cinste. Din acest motiv multe dintre tradiţiile şi credinţele huţulilor au ca protagonist acest arbore, pe care şi vechii daci îl considerau sacru. Bradul era mereu prezent la evenimentele majore din viaţă.
La nuntă poarta casei în care avea loc evenimentul era împodobită cu doi brazi de 60-70 cm decoraţi cu panglici colorate. Când mireasa era din sat străin, tinerii din satul mirelui barau drumul alaiului de nuntă cu un lanţ din cetină de brad, cerând vamă, în aşa numitul obicei „brama”(poarta). Vătăjeii călări îşi împodobeau de asemenea caii cu panglici colorate şi cetină.
Când îşi construiau case huţulii împodobeau vârful acoperişului tot cu un brad de circa 60-70 cm, ca semn al reuşitei şi al perenităţii.
La exploatarea pădurii cei mai bătrâni fasonatori încă îşi mai aminteau de obligaţia de a-şi cere iertare bradului bătrân pe care trebuiau să-l doboare. Acest obicei a rămas imortalizat în versurile unui cântec, care începe cu cuvintele „ Iartă-mă, frate molid/ Să-ţi iau viaţa am venit...” Chiar şi azi, primul transport de buşteni dintr-un nou parchet de exploatare este evidenţiat cu un brad sau molid de 70 cm fixat în vârful sarcinei transportate.
Pe ultimul său drum, parcurs către cimitirul satului, huţulul este străjuit pe carul mortuar tras de boi de doi brazi tineri.
Tot ca arbore cu puteri benefice era considerată tisa, cândva destul de frecvent găsită în munţii Bucovinei. Din lemn de tisă huţulii îşi făceau cuie speciale pe care le băteau în talpa casei la ceremonia de sfinţire a acesteia, cu scopul de a proteja casa de rău. Azi când tisa a dispărut aproape complet din compoziţia pădurilor obiceiul ds-a perimat.
Laricele a fost privit ca arbore cu efecte nefaste, în ciuda faptului că lemnul său are proprietăţi tehnice superioare celorlalte răşinoase. În credinţa huţulă nu era bine să plantezi un larice deoarece ţi se va pustii casa şi se va împrăştia familia.
Când peste casa unui huţul se abătea vreo nenorocire, ori când unul dintre membrii familiei trebuia să plece la drum lung şi primejdios, capul familiei se închina în mare taină la cele patru colţuri ale odăii de locuit, sărutându-le şi implorându-le ajutorul, deoarece exista credinţa că în acele locuri sălăşuiesc divinităţile protectoare ale casei.
Credinţa că sufletele celor plecaţi în altă lume se întorc acasă de Paşti şi de Crăciun se manifestă în obiceiul de a pune pe pervazul ferestrei un pahar cu băutură, iar pe masă o strachină cu mîncare de post.
În seara de Ajun al Crăciunului, animalele din grajd erau îngrijite, hrănite şi adăpate cu mare grijă, pentru ca abia după această îndatorire membrii familiei să se reunească în casă pentru a ajuna cu 12 feluri de mâncăruri de post. Colindătorii îşi începeau colindele abia după consumarea cinei şi niciodată mai înainte de aceasta.
Despre modul în care huţulii şi-au dobândit pământurile mai povestesc şi azi bătrânii. Ţinuturile fiind preponderent împădurite exista o poruncă domnească ce permitea ca cei care lăzuiau pădurea să fie recunoscuţi ca stăpâni pe terenul astfel obţinut. Toată pădurea câtă o puteau înconjura într-o zi de mers călare, făcând semne de hotar cu toporul pe arbori, le revenea în stăpânire. Apoi în mijlocul acestor suprafeţe deschideau câte o tăietură în care îşi ridicau case şi grajduri cu lemnul din arborii doborâţi întemeindu-şi astfel gospodării în mijlocul pădurilor. Cu timpul lărgeau aceste ochiuri pentru a dobândi terenuri agricole. Poate din cauza acestui obicei chiar şi în zilele noastre huţulii obişnuiesc frecvent să-şi mute discret îngrădirile în interiorul fondului forestier lărgindu-şi astfel proprietăţile.
